Emotie de toamna

Nichita Stănescu

Emotie de toamnă

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.

O poezie stanesciana destul de cunoscuta in randul iubitorilor de poezie fiind expresiva si sugestiva,in concordanta sentimentala si sonora cu peisajul de afara.

Mi s-a intamplat de multe ori sa raman fara cuvinte in fata unui colt de natura impodobit de toamna.Cea mai recenta astfel de reactie am avut-o ieri,hoinarind prin oras.M-am oprit din mersul meu,uneori cam indiferent la tabloul din jurul meu,dar de aceasta data era mult prea grandios sa nu-l observ.Am stat cateva minute si l-am admirat:un parc plin de culoare si arome tomnatice ce erau insotite de un vant usor si cativa nori negrii pe cer.Parea decupat dintr-un calendar de perete sau din imagini editate.Insa in realitate era nespus de frumos si chiar daca dupa cateva minute au inceput sa cada primele picaturi de ploaie...nu m-am suparat deoarece cum ar mai putea straluci toamna daca nu s-ar reflecta in picaturile de ploaie?

Mi-a parut rau ca nu aveam aparatul la mine pentru a imortaliza frumusetea descoperita in mijlocul unei aglomeratii urbane asa cum este Bruxelles-ul.

Trebuie sa marturisesc ca la inceput vroiam sa spun ca toamna este altfel aici insa mi-am dat seama ca toamna e la fel peste tot insa depinde de oameni sa o descopere si sa o admire.

Am si eu Dreptul la...Timp.

Dreptul la timp 
                 de Nichita Stanescu

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Cantec de dor...cantec nostalgic...

Cântec de dor 

             de Nichita Stanescu

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Zilele astea am trait sub impulsul liric al poeziei stanesciene: am crezut in posibilitatea de a-mi lamuri gandurile prin cuvinte...si inca mai cred chiar daca nu am reusit acest lucru.

Versurile lui Nichita Stanescu imi dau totusi o anumita senzatie ca imi pot transpune  macar gandurile in ceva de ordin material,grafic si in acelasi timp imi pot regasi partial trairile si framantarile interioare prin cuvintele potrivite astfel,intr-o maniera inedita,asa cum numai el stie sa jongleze cu ele si sa le valorifice.

Ce bine ca esti...in viata mea

Ce bine că eşti 

               de Nichita Stanescu 

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

P.S. :Pentru cel spre care gandul imi zboara in fiecare minut,pentru cel ce mi-a ascuns inima intr-a lui,pentru cel ce imi cunoaste sufletul in stare pura,pentru cel ce ma face sa zambesc si sa fiu fericita...pentru o persoana speciala...pentru EL. 

O poveste...sentimentala

POVESTE SENTIMENTALA de Nichita Stanescu Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stateam la o margine-a orei, tu - la cealalta, ca doua toarte de amfora. Numai cuvintele zburau intre noi, înainte si înapoi. Vârtejul lor putea fi aproape zarit, si deodata, îmi lasam un genunchi, iar cotul mi-infigeam în pamânt, numai ca sa privesc iarba-nclinata de caderea vreunui cuvânt, ca pe sub laba unui leu alergând. Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte si înapoi, si cu cât te iubeam mai mult, cu atât repetau, într-un vârtej aproape vazut, structura materiei, de la-nceput.

Nichita Stanescu

Sommeil

Je n'arrive plus à dormir avec toi
tant de malheureuse veille
tant d'insomnie, mon lit, mon voisin,
me chante à l'oreille

Quelle chanson?
Nausée de pierre enceinte
de soleil dans le ventre aux rayons qui y creusent,
de pensée vitreuse.

Mais je me souviens, oui, grâce à ma mémoire
les ères impériales à envier
quand les mugissements des taureaux rendaient grosses
les femmes de la câté.

L'hiver est considéré comme une saison d'hibernation,quand le sommeil est un sentiment inconscient de façon permanente...

C'est pour quoi je pensais que ce poème est bon pour l'état qui émet cette blanche saison...un état de mélancolie et rêverie...des réflexions sur notre existence..ou simplement des pensées qui nous troublent le silence.